Într-o dimineață înnorată și ploioasă, călugărul Gherman se pregătea să plece spre Iași pentru prima dată în viața sa. În timp ce își făcea bagajele, în mintea lui începuseră să se împletească amintiri din copilăria sa, amintiri despre Haralambie, tatăl său, care fusese un haiduc notoriu în zona respectivă.
Gherman fusese crescut doar de mamă, deoarece tatăl său murise când el era doar un copil. Își amintea cum mama lui îi povestea întotdeauna despre curajul și aventurile tatălui său, despre cum Haralambie se lupta cu boierii și apăra oamenii nevoiași. Însă, în ciuda imaginii eroice a tatălui său, Gherman simțea mereu o umbră de tristețe acoperind aceste amintiri, o tristețe pe care nu o putea înțelege pe deplin.
După moartea mamei sale, Gherman ajunsese la Mănăstirea Durăului, unde își petrecuse majoritatea vieții sale în rugăciune și contemplare. Era un călugăr tânăr și înflăcărat, dornic să-și găsească scopul și să-și aducă aminte de tatăl său în moduri mai profunde.
În fiecare an, cu ocazia sărbătorii Sfântului Haralambie, călugărul Gherman vizita biserica cu același nume din Iași. Era un lăcaș de cult construit în memoria haiducului Haralambie și păstra legătura dintre lumea monahală și lumea aventuroasă a trecutului.
Legenda haiducului Haralambie era una cu rădăcini adânci în viața lui Gherman. Se spunea că Haralambie, un arnăut cu suflet curajos, ajunsese haiduc pentru a lupta împotriva nedreptății și a sărăciei. Era un adevărat erou al oamenilor simpli, dar pentru autorități era o amenințare.
Într-o zi, Vodă Ipsilanti trimisese pe fratele lui Haralambie, Gheorghie Leondari, care era comandantul gărzii domnești, să-l captureze pe haiduc. Gherman își amintea cu claritate momentul acela tragic, când casa lor fusese invadată de soldați și tatăl său fusese găsit ascuns acolo. Într-un moment de disperare și furie, Gheorghie îl ucisese pe Haralambie în fața ochilor lui Gherman, lăsând un gol imens în sufletul său.
După această tragedie, Gheorghie Leondari își dăduse seama de atrocitatea faptei sale și căutase răscumpărarea. El solicitase domnitorului să îi permită să se retragă din funcție și să se îndrepte către o viață mai pașnică și mai spirituală. Astfel, în memoria fratelui său, Gheorghie construise biserica Sfântului Haralambie din Iași, marcând astfel legătura emoțională și spirituală profundă dintre Gherman și Haralambie.
Călugărul Gherman ajunsese în sfârșit în Iași și intrase în biserica cu același nume. În timp ce privea frescele de pe pereți, în mintea lui se conturau toate aceste amintiri și povești. Înțelegea acum complexitatea relațiilor familiale și impactul pe care trecutul îl poate avea asupra prezentului și viitorului unei persoane.
Povestea „Haralambie” scoate în evidență teme precum sacrificiul, remușcările și căutarea răscumpărării spirituale. Gherman înțelegea că viața sa de călugăr era un fel de răscumpărare pentru păcatele trecutului, iar legătura sa cu tatăl său îl ajutase să-și înțeleagă mai bine propria călătorie spirituală.
Astfel, călugărul Gherman își continuă călătoria în Iași, având în inimă toate aceste amintiri și povești, căutând mereu răspunsuri și cunoaștere în căutarea lui personală pentru a-și înțelege moștenirea și a-și găsi scopul în viață.